Ca-n mormânt, o aud,
Ca un ciudat, înclinat spre ale vieţii triste faze
De durere, de tristeţe; durerea mă copleşeşte.
Şi mi-e frică;
Să cântăm oda întreprinderii, ne-ncingem armonic
Să văd, să gust,
Mă ard cu propria-mi lamă, să nu mă-ncing cu flama
Că adevăru-i curd, iar ea nu mai este...
Şi tot mi-e frică, nu văd.
Chiar dacă-s o stâncă...
Nu observ minuni.
Şi mor.
Mor de dor,
Nu m-atinge, te rog,
Vino să-mi omagiez corona asupra propriei fiinţe,
Vino.
Să nu-mi fie dor;
Da' nu-i vorba de mate, ci de tine...măi frate !
Şi ard...
Ard de viu...
Sunt o durere afectivă
Să nu mai zic de îmbinări,
Combinări, inducţii;
Să nu umplu lama de sânge, căci mi-e de-ajuns...
Şi tot aşa, că nu ştiu ce simt,
Mă reprezintă un vers faimos, dar nu mă pronunţ,
Tot aşa.
Iminent, inreproşabil, să mor cu tine.
O zic din nou, dar mi-e şi silă de mine;
Nu m-ajunge...
O ardem ca la carte, şi ardem totul;
Că de cunoştinţe toţi avem parte
Da' nu-mi doresc, zău că nu vreau să-mplinesc...
Să mor, îmi este prea dor.
Această postare va rămâne cu autor anonim deoarece aşa am fost rugaţi, e o poezie scrisă de un cititor. Ce pot spune e că această poezie e foarte faină, deci o ador.- Robert.
